(publicat în revista Volontà, 20/03/1915)
Europa este în flăcări; douasprezece milioane de oameni sunt implicați în cel mai teribil măcel din istorie: milioane de femei și copii în lacrimi; viața economică, morală și intelectuală a șapte mari națiuni este întreruptă în mod brutal; iar amenințarea devine pe zi ce trece mai presantă, odată cu noile complicații militare.
Acesta este teribilul, angoasatul și odiosul spectacol oferit de către lumea civilizată. Dar nu este un spectacol suprinzător, cel puțin nu pentru anarhiști; deoarece pentru ei nu a existat și nu există vreun dubiu (iar evenimentele teribile din această perioadă întăresc această convingere) că războiul este pregătit în mod permanent de către sistemul social prezent. Conflictul militar, restrâns ori extins, colonial ori european, este consecința naturală, rezultatul inevitabil și fatal al unei societăți bazată pe exploatarea muncitorilor, care se sprijină pe sălbatica luptă de clasă și care constrânge muncitorii să se supună dominației unei minorități de paraziți ce dețin puterea atât politică cât și economică.
Războiul era inevitabil. Oriunde acesta era conceput, trebuia să și apară. Nu zadarnică a fost, timp de jumătate de secol, o intensă pregătire a celor mai teribile armamente și o creștere permanentă a bilanțului cu morți. Nu așa muncesc popoarele pentru construirea păcii. Nu cu perfecționarea constantă a armelor și în concentrarea spiritelor și a dorințelor tuturor către cea mai bună organizare a aparatului militar. Așadar e stupid și pueril, după ce au fost multiplicate cauzele și ocaziile conflictului, a se dori atribuirea responsabilității unui guvern sau altuia. Nicio diferență nu poate fi făcută între război ofensiv și război defensiv.
În conflictul actual, guvernele din Berlin și Viena au încercat să se justifice prin documente nu mai puțin autentice decât cele ale guvernelor din Paris, Londra și Petrograd. Fiecare încearcă din răsputeri să prezinte cele mai incontestabile și decisive documente cu scopul de a stabili veridicitatea propriilor declarații și de a se prezenta ca niște imaculați apărători ai dreptului și libertății, ca niște campioni ai civilizației.
Civilizație? Cine o reprezintă cu adevărat în acest moment? Oare Statul german cu al său grozav militarism și care este atât de puternic încât a înăbușit orice tentativă de revoltă? Este oare Guvernul rus pentru care cnutul, eșafodul și Siberia sunt singurele mijloace de persuasiune? Este oare Guvernul Francez cu-al său Biribi1, cu sângeroasele cuceriri în Tonkin, Madagascar și Maroc, și cu înrolarea obligatorie a trupelor negre? E oare Franța care încarcerează ani întregi tovarăși care au singura vină aceea de a fi scris ori de a fi vorbit împotriva războiului? Este oare Statul englez care exploatează, dezbină și oprimă popoarele din Imperiul său Colonial? Nu: niciunul din acești beligeranți nu este capabil să invoce numele civilizației ori să se declare în stare de legitimă apărare.
Adevărul este că la originea războaielor, atât a celui actual care îmbibă cu sânge uman teritoriile Europei, cât și a celor dinainte, se află existența statului, adică forma politică a privilegiului. Statul este susținut prin forța militară; se dezvoltă prin folosirea acestei forțe; tot pe forța militară statul, în mod logic, se bizuie pentru a-și menține omnipotența. Oricare ar fi forma pe care o asumă, statul nu este altceva decât opresiune organizată în beneficiul minorităților privilegiate.
Conflictul din zilele noastre ilustrează acest fapt în modul cel mai convingător. Toate formele pe care le poate lua statul sunt înrolate în acest război. Absolutismul cu Rusia, absolutismul îndulcit de instituțiile parlamentare cu Germania, statul care guvernează popoare de diferite rase cu Austria, regimul constituțional democratic cu Anglia și regimul republican democratic cu Franța. Tragedia popoarelor, care erau profund atașate de pace, constă în faptul că pentru a evita războiul s-au încrezut în stat și-n diplomaticii mârșavi, în democrație și-n partidele politice (inclusiv în partidele de opoziție precum partidul Socialist Parlamentar). Această încredere a fost trădată în mod deliberat și așa continuă să fie în momentul în care guvernele, cu ajutorul propriilor ziare, conving respectivele popoare că acest război este un război de eliberare.
Noi suntem în modul cel mai determinat împotriva oricărui război între popoare; iar în țările neutre precum Italia, unde guvernele încearcă să arunce carnea poporului în cuptorul războiului, tovarășii noștri au fost și vor fi întotdeauna cei mai înverșunați opozitori ai războiului. Datoria anarhiștilor în această tragedie, oricare ar fi locul ori situația în care se află, este de a continua să declare faptul că nu există decât un singur război de eliberare: acela care în orice țară este susținut de către asupriți împotriva asupritorilor, de către exploatați împotriva exploatatorilor. Datoria noastră este de a încuraja sclavii să se revolte împotriva stăpânilor lor.
Acțiunea și propaganda anarhică trebuie în mod constant și tenace să aibă ca țintă slăbirea și disoluția statelor, cultivarea spiritului de revoltă și suscitarea nemulțumirii în popoare și soldați. Tuturor soldaților și țărilor care cred că luptă pentru justiție și libertate, noi trebuie să declarăm că eroismul și valoarea lor vor folosi doar la răspândirea urii, tiraniei, sărăciei. Muncitorilor din fabrici și mine trebuie să repetăm că puștile pe care le au în mâini vor fi folosite împotriva lor în zilele de grevă sau de revoltă iar mai târziu vor fi din nou folosite împotriva lor pentru a-i obliga să îndure și să continue sub exploatarea capitalistă; muncitorilor de pe câmp trebuie să demonstrăm că după război ei vor fi din nou obligați să tragă sub jug, să continue cultivarea pământului stăpânilor lor și să-i hrănească pe cei bogați; tuturor proscrișilor să spunem că ei nu trebuie să se despartă de armele lor până când nu și-au reglat conturile cu proprii asupritori și până când nu au intrat în posesul terenurilor, minelor și fabricilor. Să arătăm mamelor, nevestelor și fiicelor, victime a nenumărate lipsuri și greutăți, cine sunt adevărații și realii responsabili pentru masacrul propriilor fii, bărbați și tați.
Trebuie să profităm de toate mișcările de revoltă și de toate nemulțumirile pentru alimentarea insurecției și organizarea revoluției pe care o urmărim cu scopul de a pune capăt tuturor relelor din societate. Să nu ne lăsăm descurajați. Nici măcar în fața unei calamități precum acest război.
Ba chiar în perioade tulburi precum aceasta, în care mii și mii de oameni își dau eroic viața pentru o idee, noi trebuie să arătăm acestor oameni generositatea, măreția și frumusețea idealului Anarhic: justiția socială realizată prin libera organizare a producătorilor; războiul și militarismul alungate pentru totdeauna; iar libertatea completă și victorioasă prin abolirea statului și a organelor sale de distrugere.
Londra, Martie 1915
Leonard D. Abbott, Alexander Berkman, L. Bertoni, L. Bersani, G. Bernard, G. Barrett, A. Bernardo, E. Boudot, A. Calzitta, Joseph J. Cohen, Henry Combes, Nestor Ciele van Diepen, F.W. Dunn, Ch. Frigerio, Emma Goldman, V. Garcia, Hippolyte Havel, T.H. Keel, Harry Kelly, J. Lemaire, E. Malatesta, H. Marquez, F. Domela Nieuwenhuis, Noel Paravich, E. Recchioni, G. Rijnders, I. Rochtchine, A. Savioli, A. Schapiro, William Shatoff, V.J.C. Schermerhorn, C. Trombetti, P. Vallina, G. Vignati, Liliam G. Woolf, S. Yanowsky.
1‘Biribi’, termen informal care indica un ansamblu de structuri de detentie stabilite în coloniile franceze din nordul Africii, care avea rolul de a închide militarii indisciplinati din cadrul armatei franceze. (https://fr.wikipedia.org/wiki/Bagne_de_Biribi )
– declarație comună a participanților celei de a 12-a ediție a Târgului Anarhist de Carte din Balcani –
Un articol din iulie 2017 pe CNN anunța rezultatele unui studiu conform căruia „o tentativă de sinucidere într-o unitate militară poate duce la alte tentative”.
